The Fairytale Studio

- născoceli cu voce tare -

The Fairytale Studio

- născoceli cu voce tare -

  Citește povestea:

Muzei mele, Iulia David- Little Wonder

Sursă ilustrație: logo Little Wonder

 

 

 

Cândva, nu foarte departe de zilele noastre, trăia o tânără zână croitoreasă.

Zâna Papiotă, căci acesta îi era numele, locuia într-o veche căsuță de lemn, împreună cu cei doi copii ai săi. Toată ziua alergau poznașii de colo- colo, iar zâna bună avea grijă să nu le lipsească nimic: nici plăcinta aburindă nu se lăsa mult așteptată, nici poveștile de seară nu erau citite de altcineva decât de ea.

După ce zânatecii năzdrăvani ajungeau în lumea viselor, abia atunci începea Zâna Papiotă treaba adevărată. Unii ar fi spus că are mâini fermecate, altfel nu își explicau cum putea face atâtea minunății într-un timp atât de scurt. Azi dădea gata un palton din catifea roșie, cu fir de aur, mâine deja începea a coase o rochie lungă de bal, suflată cu praf de stele. În a treia seară, Zâna Papiotă cosea de zor un pardesiu pentru însuși Zeul Soare. Da, ați auzit bine. Chiar și Lui i se mai face frig uneori, toamna. Nimeni nu o văzuse însă vreodată pe zână și toți se întrebau de unde facea rost de așa minunății. Umbla vorba prin târg că zâna ar fi lucrat chiar la Castel, unde însuși Împăratul îi aducea toate cele trebuincioase. Alții șușoteau că ar fi fost fiica unui vestit negustor de danteluri.

 

- Eh, cu așa un tată, cred și eu că te faci croitoreasă! mai ofta, invidioasă, câte o zână, care nici măcar nu știa să bage ața-n ac.

Nici că puteau fi mai departe de adevăr! Zâna Papiotă nici n-avea vreun tată bogat, nici pe Împărat nu-l întâlnise vreodată, iar atelierul fermecat era, de fapt, o măsuță cu vreo 2 palme mai lungă decât mezinul ei. Pe peretele din spatele mesei, avea 3 rafturi ticsite de materiale alese. Unii ar fi spus că nu sunt lumești – și ar fi avut mare dreptate!

 

Vedeți voi, Zâna Papiotă nu era o simplă croitoreasă. Ea avea puteri magice. Ca orice zână, își lua puterile din bucuria oamenilor și din bunătatea lor. Când o domniță era mulțumită de rochia făurită de zână, această din urmă se rotea de trei ori și dansa și cânta, plutind de bucurie, nu altceva! Apoi, deschidea un vechi cufăr din lemn, dăruit de bunica ei, citea repede ceva dintr-un vechi caiet cu file îngălbenite și, ca prin magie, de nicăieri se mai ivea încă un raft, cu borcănașe cu praf de stele și raze de lună, cu care zâna tivea rochiile de bal, dar și metri întregi de catifea moale, de îți venea să pui capul pe ea și să dormi dus! Pe raft mai erau și danteluri fine, de diferite culori, iar zâna își putea alege tot ce-i poftea inima. Dacă însă clientul nu era mulțumit ori o dojenea, ea se întrista și atunci magia nu-i mai ieșea. Raftul fermecat nu se mai ivea, iar zâna era nevoită să croiască din materiale obișnuite.

 

Mai toate zilele erau la fel pentru Zâna Papiotă. Ziua își vedea de treburile casei și de cei doi năzdrăvani, noaptea cosea, tivea, broda și nu se lăsa până nu dădea gata comanda până a doua zi, dis- de- dimineață. Nu prea dormea, nu prea mânca și avea zile întregi când nu se oprea din lucru nici măcar cât să bea un pahar cu apă. Vedeți voi, Zâna Papiotă avea un cusur: așa mult iubea oamenii și zânele, încât și-ar fi dat bucuroasă o aripă, doar ca să-i vadă pe toți fericiți. N-ar fi fost un lucru rău, atâta timp cât ar fi avut grijă și de ea. Dar n-o prea făcea.

 

Azi așa, mâine așa, oboseala începea să se vadă pe chipul zânei. Mâinile atât de dibace căpătaseră un tremur, privirea i se încețoșa tot mai des, încât trebuia să se oprească din cusut și să-și șteargă ochii înlăcrimați cu mâneca de la cămașă. Începuse să întârzie cu comenzile, să le încurce între ele, iar zânele, așa cum sunt și unii oameni în zilele noastre, deveneau nerăbdătoare. Nerăbdarea se transforma ușor în nemulțumire, iar nemulțumirea în cuvinte de ocară. Văzând așa, zâna se întrista peste măsură, iar tristețea ei împiedica raftul magic să mai apără. Materialele fermecate fuseseră, așadar, înlocuite cu unele obișnuite, iar renumita Zâna Papiotă fu în curând uitată.

 

Mai croia doar o dată pe săptămână, pentru o veche clientă, Zâna Blândețe, care nu renunța la serviciile ei așa, cu una, cu două. Ba venea să-i coasă doi nasturi la o cămașă, ba o ruga să îi stramteze o rochie, pe care săptămâna următoare o voia din nou largă și, tot așa, până când Zâna Papiotă își dădu seama că acestea erau doar motive să îi treacă pragul.

 

Zâna Blândețe nu își plătea datoria în galbeni, ci de fiecare dată croitoreasa o lăsa să plătească cu ce avea prin traistă. O data i-a lăsat o mână plină de flori de musețel, atât de înmiresmate, încât casa Zânei Papiotă a mirosit frumos toată săptămâna. Le-a pus apoi la uscat, într-un ungher cu soare și a uitat de ele. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În altă zi, Zâna Blândețe și-a plătit datoria cu un ac cu ață albă. Zâna Papiotă s-a uitat cam chiorâș, că doar ace și gămălii avea destule, dar n-a refuzat plata. A pus acul pe raftul cel mai de sus, lângă un borcan gol, unde în zilele bune stătea praful de stele. A treia comandă a fost plătită cu o oglindă veche; era ea un pic crăpată și prăfuită, dar Zâna Papiotă iubea oglinzile și felul cum se reflectau razele soarelui în ele, așa că a acceptat-o și pe aceasta. A pus-o pe pervazul ferestrei, lângă ghiveciul cu muscate roșii.

Trecuseră deja vreo două luni de când Zâna Blândețe îi trecea pragul tot mai des și născocea tot felul de moduri în care să o plătească. Zi după zi, Zâna Papiotă începea să se îmbujoreze la față, bucuria îi revenise, glasul îi era din nou vesel, iar ochii zâmbitori. Tremurul din mâna dreaptă îi dispăruse de tot, la fel și ceața chinuitoare de pe ochi. Într-o după-amiază, când Zâna Blândețe îi bătu din nou la ușa casei, Zâna Papiotă își luă inimă în dinți și o întrebă:

- Draga mea prietenă, în ultimele două luni ai fost singura care m-a vizitat. Mi-am dat seama de mult că nu ai cu adevărat nevoie de un croitor. De ce te întorci mereu?

Zâna Blândețe o privea zâmbind. Ochii negri că tăciunele îi scăpărau, privind-o pe croitoreasă de parcă i-ar fi spus „tu de ce crezi?” Cum Zâna Papiotă nu îi răspunse privirii, începu a grăi:

- Îți amintești cum te-am plătit?

- Da, răspunse Zâna Papiotă. Mi-ai dat flori de mușețel, un ac cu ață albă, o oglindă, o mărgea albă și una neagră și o pereche de mânuși.

- Ei bine, continuă Zâna Blândețe, mușețelul e pentru nopțile când muncești până în zori. Mereu este timp pentru o cană de ceai și o clipă de liniște. Ai nevoie de ele. Apoi, acul cu ață albă ți l-am adus pentru aripa ta stânga. S-a rupt, dar ai fost prea ocupată să ai grijă de alții, ca să observi. O zână cu aripile rupte nu poate niciodată avea grijă de alții. Iubește-te întâi pe tine!

Bărbia Zânei Papiotă începuse a tremura de emoție, pe măsură ce înțelegea ce taine se ascunseseră chiar sub nasul ei. Își ținu însă cumpătul, pentru că Zâna Blândețe continuă cu o nouă povață:

- Oglinda e ca să nu uiți niciodată cine ești. Tu ești Zâna Papiotă! Însuși Soarele poartă pardesiul tău. Poți face orice! Iar mărgica albă și cea neagră or să-ți amintescă cât de diferiți sunt oamenii unii de alții și zânele la fel. Nu poți mulțumi pe toată lumea. Poți fi o mărgică albă ca spuma laptelui și tot se va găsi cineva care să prefere negrul!  

 

Până ca Zâna Blândețe să-și termine vorba, în ușă se mai auziră trei bătăi. Vestea că Zâna Papiotă își recăpăta puterile se auzise până în celalat capăt al Împărăției, iar acum zeci de zâne și oameni se înghesuiau, din nou, să își comande haine fermecate.

Croitoreasa deschise ușa și intră prima dată Zâna Nădejde, zâmbitoare ca întotdeauna. Ceru o rochie de bal roșie, cu trenă lungă și umeri din tafta. Zâna Papiotă o notă și trecu mai departe. Următoarea fu Zâna Bucurie, glumeață ca de obicei. Venise pentru un palton cât mai gros; iarna nu era departe, iar cel de anul trecut se rupsese deja. Croitoresa notă și comanda ei, apoi vorbi cu Zâna Iubire, care voia doar ceva nou, orice și era dispusă să se lase pe mâna Zânei Papiotă. Ca de obicei, Zâna Iubire era cu capul în nori și nu era greu de mulțumit.  

 

În toată harababura, Zâna Papiotă observă cu coada ochiului cum Zâna Blândețe își croia drum printre oamenii și zânele care așteptau afară. Își aminti imediat că discuția lor era neterminată și o strigă tare, cât să poată fi auzită până în partea cealaltă a curții:

- Zână Blândețe, stai puțin! Îți mulțumesc pentru tot, dar... mânușile pentru ce sunt? Zâna Blândețe se opri din mers, fără însă a se întoarce. Zăbovi o clipă, apoi strigă înapoi:

- Ca să-ți protejezi mâinile de frig, desigur. Mâinile tale sunt importante. Magia n-a fost niciodată în raftul fermecat. Magia se află în vârful degetelor tale!  

 

Aceasta, dragi copii, a fost Povestea Zânei Papiotă. În fiecare dintre noi există una. Trebuie să ne amintim să avem grijă și de noi, să ne iubim, să nu uităm cine suntem și să înțelegem că uneori nu putem mulțumi pe toată lumea. Și, ce-i mai important, să știm ca putem face orice ne propunem, pentru că în vârful degetelor noastre stă toată magia! Iar dacă aveți un prieten care trece printr-o perioadă grea, amintiți-i că nu e singur. Tratați-l cu blândețe, iar în viața lui se vor întoarce nădejdea, bucuria și iubirea.