The Fairytale Studio

- născoceli cu voce tare -

The Fairytale Studio

- născoceli cu voce tare -

Feya și Pădurea Candorii

Ilustrații: Mara Gudină 

 

     

     - Ale mele de ce nu cresc? întrebă Feya cu voce stinsă, urmărind pe furiș cum restul zânelor chicoteau, fluturându-și aripile și întrecându-se pană la ușa colibei și înapoi.

      - Sunt puse deoparte pentru tine, zâmbi mama. Dar trebuie să le câștigi!

 

Feya își plecă privirea și continuă să deseneze aripi din nisip cu degetele. Trecuseră vreo doi ani de când tot aștepta și iar aștepta. Avea chiar și un discurs pregătit. Și o rochie potrivită. Avea să se îmbrace în roșu, să-și prindă buclele într-o coadă lungă, cu flori de musețel la ureche și să le multumească mamei și bunicii pentru sprijinul și iubirea lor. Apoi aripile ar fi dus-o pană departe, langă Pădurea Candorii, ar fi planat cu ele deasupra Copacului Visării, să vadă satul de sus, iar în cele din urmă și-ar fi împletit o coroniță din flori de mărgăritar, culese de pe Pajiștea Suspendată. Cum altfel să ajungă acolo fără aripi?!

 

Zilele curgeau, zânele zburau de colo- colo, făcand fapte bune, iar Feya se vedea nevoită să le coasă rochiile și, mai rău – să le curețe aripile la care atâta râvnea! Nu o dată îi trecuse prin minte să le probeze și să se furișeze cu ele în văzduh – dar, vedeți voi, aripile erau fermecate! La sfârșitul zilei, fiecare zână le lăsa în vitrină și mergea să se odihnească. Feya le ștergea pe îndelete, le stropea cu praf de stele și le așeza cu grijă înapoi în vitrină. A doua zi, dis- de – dimineață, când soarele trecea somnoros prin vitraliile de la intrarea în sat și își croia drum spre coliba zânelor, aripile se deșteptau și ele și, ca prin minune, zburau singure pană la zâna- stăpână. Dacă ar fi încercat altcineva să le ia, s-ar fi iscat o zarvă de nedescris. Nimeni n-ar fi putut scăpa nepedepsit după așa o faptă!

 

În Pădurea Candorii își trăia veacul Oracolul satului. Moșneagul veghea asupra zânelor; nicio faptă bună nu trecea de ochiul lui ager. O scria într-un caiet cu condeiul lui fermecat și poc! ca prin magie, aripile zânei deveneau puțin mai mari, mai strălucitoare, mai pline de viață.

Nu erau două perechi la fel – fiecare era croită după zâna care le purta. Chiar și Oracolul le avea pe ale lui, o pereche de aripi roșii, de toată frumusețea. Doar el le putea avea așa, cu toate că nimeni nu le văzuse vreodată – se temeau cu toatele că le-ar fi orbit atâta strălucire! Legenda spunea că trăise cândva o zână care atât de multe fapte bune făcuse și așa un suflet bun avea, încât i se permisese să aibă o pereche de aripi roșii, ca cele ale Oracolului – dar Feya nu credea așa ceva. Astea erau povești de adormit zânuțe!

 

Tare ar fi vrut însă să știe ce a scris Oracolul despre ea! De zeci de ori repetase în fața oglinzii ce l-ar fi întrebat, dacă cumva l-ar fi întâlnit. Faptele ei nu erau îndeajuns de bune? Oare nu ferise ea de primejdie destui copii? Nu pierduse destule nopți veghind la căpătâiul vreunui băiețel care se temea de întuneric? Sau poate avea Oracolul un număr fix de fapte bune, la care ea nu ajunsese încă? Îi vâjâiau toate în cap, ca un stup de albine.

     - Într-o bună zi, am să-i fur eu lui caietul! răbufni Feya, întorcând perna pe partea cealaltă pentru a patra oară. Pupilele i se dilatară și părul creț i se zburli și mai tare de bucurie. Asta era! Dacă ar fi reușit cumva să pună mâna pe caietul Oracolului, ar fi aflat unde greșește și ar fi putut îndrepta totul! Și-ar fi primit, în sfârșit, aripile! Fără să mai stea pe gânduri, se rostogoli până la marginea patului și o zbughi pe ușă, cu mintea plină de planuri și cu sufletul visând la aripi.

 

Urmări lumina stelelor până ce ajunse în Pădurea Candorii. Bunica îi spusese adesea că nu-i bine să plece noaptea singură, dar nu-i dăduse prea mare atenție. Nu se gândise că ar veni vreodată vremea când chiar ar ajunge la vorbele ei. Se spunea, pe bună dreptate, că Pădurea era fermecată. Acum ploua cu petale de flori de cireș, pentru ca în clipa următoare să se prefacă în fulgi de nea. Acum se întreceau păsările în triluri dansante, într-o clipită era o liniște mormântală – atât de liniște, încât Feya își auzea inima bătând – bum-bum, bum-bum. Pașii îi erau luminați de sute de licurici veseli, pentru ca mai apoi să încremenească toți într-o beznă cum Feya nu mai văzuse vreodată. Până să ajungă la Copacul Visării, era deja prea departe ca să se poată întoarce acasă și prea speriată ca să mai vrea să-și continue drumul. Avea să zăbovească lângă Copac până dimineață, apoi să se întoarcă acasă și să-și ceară iertare mamei și bunicii pentru lipsa nejustificată. Dar, cum socoteala de acasă rareori se potrivește cu cea din târg, Feya se trezi împleticindu-și pașii prin pădure și mai departe – atât de departe, încât, privind înapoi, Copacul Visării arăta doar ca un punct făcut cu condeiul pe hârtie!

 

Simți deodată o mireasmă atât de puternică de flori de mărgăritar, încât începu să se întrebe dacă nu cumva ajunsese chiar la Pajiștea Suspendată. Dar n-avea cum! Cum ar fi putut ajunge, fără aripi? Mirosi în stânga, mirosi în dreapta, mireasma părea că vine din toate părțile. Se hotărî, așadar, să meargă drept înainte. Dar până să-și termine gândul și să ridice primul picior de pe pământ, spre a păși, Feya zări o lumină nemaivăzută, chiar în inima codrului. Pe măsură ce înainta spre ea, mirosul de mărgăritar se simțea mai tare, și mai tare, până ce aproape că ai fi crezut că pădurea era, de fapt, o pajiște de flori. Lumina strălucitoare devenea mai clară, mai roșiatică, mai frumoasă – iar Feya își dădu seama că venea de la un copac.

     - Acesta trebuie să fie Copacul Trezirii, șopti ea, amintindu-și vag o poveste spusă cândva de bunica.

Într-adevăr, Copacul Trezirii se credea a fi o legendă, o poveste de spus seara, la foc, de către zânele mai bătrâne. Iată-l însă aici, în fața Feyei, în toată splendoarea. Trunchiul îi era negru ca abanosul și atât de gros, încât treizeci de zâne nu l-ar fi putut cuprinde. Iar coroana, oh! Coroana era făcută din lumină! Licurici jucăuși aprindeau și stingeau ramurile, suficient cât să se poată întrezări mici flori albe cu centrul roșu ca un apus de soare. În jurul copacului nu era iarbă deloc, astfel că îi puteai urmări rădăcinile până departe, întinzându-se și împletindu-se în rădăcinile altor copaci din jur.

Pe ramura cea mai groasă atârna un leagăn cu flori în loc de frânghii – iar în el, ce să vezi! O zână râdea ghidușește, legănându-se și zâmbindu-i Feyei cu ochii, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru să te dai în leagăn în Copacul Trezirii, în toiul nopții!

     - Ei bine, întreabă-mă! începu zâna să grăiască zglobiu, în timp ce leagănul nu-și contenea treaba. Acesta este momentul tău să afli tot ce vrei, continuă ea.

Înainte ca Feya să-și arate nedumerirea, zâna coborî din leagăn și începu să pășească. Pe măsură ce mergea spre ea, parcă tot mai departe părea – cu toate astea, Feya o vedea mai clar cu fiecare pas. În părul ei lung până la coapse parcă se jucaseră cândva razele soarelui. Ba ți se părea că are părul maroniu ca scoarța unui copac, ba dintr-o data curgea o șuviță ca aurul. Buclele îi cădeau pe rochia albă, din in, lăsându-i la vedere umerii, din care porneau cele mai frumoase aripi roșii care ar fi putut fi vreodată văzute, descrise, pictate.

     - Tu…tu…tu ești Oracolul?! Se bâlbâi Feya de emoție. Dar…

     - Știu, știu, te așteptai la un moșneag... râse zâna, de parcă ar mai fi auzit asta de zeci de ori. Dar spune-mi, ce te aduce pe aici în miezul nopții?

Până ca Feya să contureze repede un răspuns credibil, Oracolul scoase din tolbă condeiul fermecat și începu a-și răsfoi caietul cu fapte bune.

     - Feya, parcă, nu? Da, Feya.

Întreba și își răspundea singură, privind-o din când în când pe Feya pe sub genele-i lungi, semn că aștepta doar o confirmare.

     - Spune-mi, când ai făcut ultima faptă bună?

     - Cred că ieri, când …adică am…

     - Crezi că ieri? ridică Oracolul ochii din caiet. Sau ești sigură?

     - Sigur ieri! își drese Feya glasul.

   - Să știi că faptele bune nu sunt ce crezi tu, începu Oracolul din nou să grăiască, ca și când răspunsul Feyei n-ar fi mulțumit-o. Condeiul meu scrie doar faptele de bunătate necondiționată. Ceea ce ai făcut tu ieri a fost in speranța ca vei primi niște aripi în schimb. Gândește-te din nou, repetă ea, de astă dată pronunțând cuvintele mai rar, de parcă ar fi vorbit în vreo limbă străină: când- ai – făcut- ultima- faptă – bună?

Feyei i se făcuse pielea de turturică de emoție, teamă, rușine și frig – era dintr-o dată exagerat de frig. Gândurile îi zburau prin cap într-o mie de stoluri și nu reușea să le stăpânească nici măcar o clipită. Chiar nu mai știa când făcuse ultima faptă de bunătate necondiționată. Oracolul avea dreptate!

Tot ce făcuse era bine calculat. Știa exact de ce era nevoie pentru a-și primi aripile. Avea chiar un caiet al ei, unde își nota seara, înainte de culcare, faptele bune făcute în timpul zilei. Dar câte din acestea apăreau oare și în caietul Oracolului? Probabil nu multe.

     - Ai nevoie de un răgaz de gândire, rupse Oracolul tăcerea, domolindu-și un pic vocea cu care mai devreme o intimidase pe Feya. Vezi tu, fiecare zână are destinul ei. Fiecare pereche de aripi are povestea ei și vine la timpul potrivit. Ca să vezi că vreau să te ajut, am să ți le dau pe ale tale chiar acum.

 

Feya ridică ochii din pământ. Nu-i venea a-și crede urechilor. Pesemne că o tachina. Cum, atât de ușor să fie? Tot ce trebuia să facă era să ceară? Până să apuce să se bucure, Oracolul continuă:

     - ...dar nu vei putea zbura cu ele până când nu le vei merita. Poți doar să le atingi și să le privești – și, ca prin magie, din tolbă îi sări jucăușă o pereche de aripi de alb imaculat, sclipind din toate unghiurile, de parcă cineva ar fi lipit laolaltă zeci de mii de cristale și le-ar fi suflat cu praf de stele. De la mijloc, albul se transforma tiptil într-un albastru pal, ca cerul. Degradeul era atât de natural și își schimba nuanța atât de firesc, încât în orice zare le-ai fi îndreptat, s-ar fi pierdut perfect în peisaj.

     - Acum fugi, încheie Zâna Supremă, mama ta trebuie să fie tare îngrijorată! 

Înainte să apuce să mulțumească sau să întrebe ceva, Feya se și trezi trecând din nou pe lângă Copacul Visării, fără să-și amintească cum ajunsese până acolo. Trăgea după ea perechea de aripi, care era atât de grea, încât lăsase o dâră strălucitoare în urma ei. Feya nu era prea mulțumită – adică cum, avea aripi, dar nu putea zbura? Asta e mai rău decât să nu ai aripi deloc! Nu concepea cum le-ar fi putut ține acasă, fără să se poată lăuda cu ele, fără să le poată măsura cu aripile altor zâne. Nici nu știa dacă avea voie să și le pună în vitrină, alături de suratele lor… sau trebuia să le țină ascunse?

 

Întrebările curgeau, iar drumul spre colibă devenea tot mai scurt sub greutatea pașilor ei și a dârei strălucitoare lăsate de aripi. Nici nu ridică bine privirea din pământ, ca în fața ei se făcu un hău atât de adânc, încât privind în jos vedeai doar întuneric. Pe deasupra lui era un pod pricăjit din lemne, care scârțâia tulburător la simpla adiere a vântului. Feya nu-și amintea să fi trecut peste el la venire – pesemne că acum gândurile o purtaseră departe și nu-și dăduse seama că se rătăcise. Pe prima treaptă a podului privea în jos, descumpănit, un pui de căprioară cu un picior beteag.

     - Tu de unde ai mai apărut? îl întrebă Feya, de parcă ar fi așteptat un răspuns din partea lui.

Nici bine nu termină întrebarea, că în față îi apăru și mama, pe cealaltă parte a hăului, alergând agitată de-a lungul capătului de pod, îndemnându-și puiul speriat să îl traverseze. Puiul se uita în jos, șchiopăta câțiva pași, după care se întorcea. Primul gând al Feyei fu să îl ajute chiar ea să treacă podul, dar ar fi trebuit să lase aripile în urmă. Toți în același timp nu aveau cum. Dar oare ar fi rezistat podul într-atât încât să se poată întoarce după ele? Gândul de a-și pierde aripile, imediat după ce le-a primit, îi dădea fiori reci pe șira spinării. Zăbovi la baza podului până spre dimineață. Puiul de căprioară bolnav și obosit o privea din când în când, de parcă ar fi așteptat hotărârea. La fel și mama lui.

Feya își așeză aripile pe un pat de frunze, le privi îndelung, de parcă și-ar fi luat rămas-bun de la ele și porni sfios, mărunțind pe podul care scârțâia ca o ușă veche. Puiul de căprioară șchiopăta în urma ei, iar Feya îl încuraja o data la câțiva pași:

     - Nu te teme, n-ai să pățești nimic! Haide, aproape am ajuns!

Pas cu pas, trecură hăul. Puiul ajunse lângă mamă, care nu știa cum să-i mai mulțumească Feyei din priviri și tumbe. Ba fugea în jurul copacului alăturat, ba venea și își lipea capul de mâna ei, ba sărea, aruncându-și picioarele din spate atât de sus, încât Feya râdea în hohote. Nu mai primise niciodată până atunci atât de multă recunostiință. Până să îndrăznească să privească pe partea cealaltă, podul cedă și scârțâi pentru ultima oară în bătaia vântului.

 

Feya plecă privirea și picioarele începură să-i meargă singure, cu pași mici și târâiți, de parcă tot sufletul i se dusese în tălpi și acum călca pe el. Aripile îi erau de acum o simplă amintire frumoasă. Iarbă scârțâia sub pașii ei greoi, ceea ce îi amintea Feyei și mai mult de lipsa aripilor. Nu le înțelegea pe restul zânelor! Ea dacă ar fi avut aripi, nu și-ar mai fi folosit picioarele deloc! Drumul nu era chiar atât de lung și anevoios; pentru Feya, însă, părea o veșnicie.

 

Își dădu seama că pe cărarea pe care mergea, copacii erau diferiți. Păreau a fi toți pe moarte – goi, fără frunze și cu ramurile aplecate, de parcă ar fi fost încărcați cu tristețe. În jurul coroanei lor nu se întreceau fluturi și licurici, ca în partea cealaltă a Pădurii. Ba din contră, nici măcar ciorile nu păreau a-și dori să se apropie.

     - Trebuie să fie blestemați! își spuse Feya, oprindu-se îngrijorată și uitând, pentru o clipă, de ce se întâmplase cu aripile.

Bunica o învățase mereu să iubească și să respecte copacii. Copacii înseamnă viață, aer curat, umbră deasă în zilele prea călduroase și adăpost pentru atâtea animăluțe! Își aminti, tot din învățăturile bunicii, că fiecare copac este sufletul unei familii. Dacă familia se dezbină, copacul moare de tristețe și singurătate.

     - Opt, nouă, zece, numără Feya copacii vestejiți de-a lungul potecii. Asta înseamnă că, undeva în sat, sunt zece familii dezbinate?

Șirul gândurilor îi fu oprit de o priveliște demnă de povești: în fața ei, la vreo treizeci de metri, se întindea o pajiște întreagă de colibe. În fața fiecăreia era o grădiniță cu flori, o cutie poștală și un mic felinar în colțul gărdulețului care împrejmuia curtea. În fiecare grădiniță, florile erau plantate pe rânduri lungi, paralele, într-o ordine militărească. Feya observă că nu erau două grădinițe la fel. Florile erau diferite, la fel și culoarea lor. Prima care îi sări în ochi fu o grădiniță cu floricele albe, de mărgăritar. Fluturi albi zburau deasupra florilor, care lăsau în urmă o mireasmă atât de îmbietoare, încât parcă îți grăia: “vino, întinde-te aici!” În fața gărdulețului alb stătea o bătrânică, să fi tot avut vreo 60 de ani.

     - Știți cumva de ce mor toți copacii? începu Feya șirul întrebărilor. Are legătură cu vreo familie destrămată?

Bătrânica privi pe deasupra Feyei, ca și când n-ar fi văzut-o. Își șterse sudoarea cu colțul baticului alb, apoi intră în colibă. Feya rămase locului pentru o clipă, însă când văzu că băbuța n-are vreun gând de a se întoarce, o porni agale spre următoarea colibă.

Aceasta era parcă mai frumoasă decât prima. Grădinița ei avea rânduri întregi de trandafiri roșii, care se unduiau în bătaia vântului și eliberau un parfum lângă care ar fi pălit de invidie orice altă floare din jur. În fața gărdulețului, ce să vezi? O frumoasă femeie tânără, cu păr lung, creț și roșcat. În brațe avea înfășat un bebeluș, pe al cărui plâns încerca de zor să-l domolească: “Shhh- shhh, shhhh- shhh!” Degeaba încercă Feya să vorbească și cu aceasta – povestea se repetă. Femeia privi în zare, oftă a milă goală și trecu pe lângă ea, de parcă ar fi trecut pe lângă o găleată cu apă sau o grămadă de nisip. Același noroc îl avu și la coliba cu lalele negre, la grădinița cu iriși și la toate celelalte, până ce ajunse la ultima colibă, mai sărăcăcioasă, cu gărdulețul căzut la pământ și cu grădinița alandala.

Casa fie nu avea stăpân, fie acesta nu punea deloc preț pe ordine, la fel ca vecinii lui. În toată harababura de flori colorate, puse laolaltă cu araci de fasole ce se împleticeau pe vița de vie, Feya o găsi pe aceasta a fi cea mai fermecătoare dintre toate grădinițele. Din colibă ieși un moșneag mic, atât de mic încât nici nu fu nevoie să se aplece când trecu pe sub salcia din colț. În cămașă căra 3 pere, mari și cu pete roșii, aproape că pocneau de coapte ce erau.

     - Hai, că nu le pot mânca eu pe toate! zise moșneagul, întinzându-i o pară cu mâna care îi tremura cel mai puțin și făcând-o pe Feya să tresară și să-și întrerupă șirul gândurilor - nu se aștepta să vorbească cineva cu ea.

     - Bună…bună ziua. Mulțumesc…vă deranjez? Vecinii dumneavoastră nu prea au vrut să…

     - Ei, nu trebuie să te superi pe ei! se apropie moșneagul.

Îi puse para în mâini Feyei și o privi cu atâta drag, cum numai bunica se mai uita la ea câteodată. Ochii căprui, brăzdați de riduri pe la colțuri scăpărau, de parcă erau fermecați. Buzele subțiri îi dezvăluiau o pereche de dinți perlați și frumoși, cum nu te-ai aștepta să vezi la un moșneag de vârsta lui. În colțurile gurii, o pereche de gropițe, care ba se arătau, ba se ascundeau, în funcție de grimasele bătrânului. Și multe grimase mai făcea! Ba se încrunta, de parcă venea potopul, ba râdea cu lacrimi, de parcă și-ar fi amintit cel mai bun banc din lume. Când povestea ceva, moșneagul se agita, dădea din mâini ca un bezmetic, desena în aer simboluri doar de el știute, bătea din palme și își tot umezea buzele, obosite de la atâta vorbit! Feya își dădu seama din comportamentul lui ca nu mai vorbise cu cineva de foarte mult timp. De la el află că fiecare persoană din cele 10 colibe pierduse pe câte cineva drag. Durerea era atât de mare, încât se închiseseră fiecare în coliba lui și nu mai vorbeau nici măcar între ei de ani de zile! Moșneagul pierduse și el un fiu, dar refuza să lase durerea să-l afecteze. Feya își dădu seama că nu putea ajuta cu forța niște oameni care nu-și doreau ajutorul ei. Dar putea să încerce să îngrijească copacii betegi. Fără să stea pe gânduri, își luă rămas- bun de la moșneagul cu ochi de căprioară și o luă la sănătoasa înapoi pe poteca pe care venise.

Copacii erau într-o stare jalnică, Feya știa că are mult de lucru. Dar, cu răbdare, îi udă pe fiecare în parte, le curață crengile, îngriji iarba din jurul lor și îi îmbrățișă pe toți. Ați putea spune că o îmbrățișare nu poate vindeca un copac pe moarte, dar zâna știa că aceștia nu erau simpli copaci. Aveau suflet.

 

Mândră de ispravă ei, iar porni drumul pădurii, decisă că de această dată nu se va mai abate nici în stânga, nici în dreapta. Va merge drept acasă! Când ajunse în dreptul Școlii Zânelor, o ceată întreagă de înaripate îi ieși în cale:

     - Uite-o pe Feya, începură să vorbească între ele, ca și când ea n-ar fi fost acolo, la câțiva pași distanță.

     - Nici până acum nu și-a primit aripile! râse zgomotos și puțin forțat una din zâne.

     - Da, am auzit că nu știe nici să scrie sau să citească, continuă o alta. Și nici nu cred că își va primi aripile vreodată. Cine a mai auzit de o zâna analfabetă? 

Toate zânele se puseră pe râs. Altă dată Feya s-ar fi mâniat teribil. Ar fi izbit din picioare și le-ar fi zis zânelor câteva vorbe, s-o țină minte cât or trăi! De data asta, însă, se mulțumi să spună:

     - Sunt foarte frumoase aripile voastre, dar eu sunt mândră de ce pot eu să fac chiar și fără aripi.

 

Înainte să dea cuiva vreun drept la replică, le zâmbi politicos zânelor cârcotașe și își continuă drumul, care părea că nu se mai termină. Se trezi la ușa colibei, înfrigurată și cu picioarele poticnite de la atâta mers. Voia doar să doarmă. Când să deschidă ușa, vântul aduse din nou o mireasmă de mărgăritar, parcă mai puternică decât cea de la Copacul Trezirii. O voce cunoscută o strigă mieros:

     - N-ai uitat nimic? Oracolul ținea în mână o pereche de aripi alb cu azuriu, care semănau teribil cu ale ei.

     - Condeiul mi-a scris ce ai făcut pe pod, continuă Zâna Supremă. Nu multe zâne ar fi făcut sacrificiul acesta. Am aflat și că ai vindecat copacii din Pajiștea Tristeții, continuă ea. Condeiul meu te-a însoțit peste tot. Sunt mândră de ce am citit! Ai învățat cele trei lecții despre bunătate pe care am vrut să ți le ofer: faptele bune trebuie făcute necondiționat: nu trebuie să aștepți răsplată și nici să pui preț pe bunătatea ta. E important să ajuți chiar și oamenii care nu par a fi prea buni- de fapt, ei au cea mai mare nevoie de ajutor. Și, nu în ultimul rând, trebuie să ai încredere în tine și să nu te compari niciodată cu alte zâne – toate suntem minunate în felul nostru unic!

     Feya se uită în oglindă și își dădu seama că purta o rochiță lungă, roșie, din dantelă fină. Își prinse ghiduș în păr trei flori de musețel și, într-o clipită, aripile prinseră viață. Dădură ocol colibei, strălucind atât de puternic, încât soarele roși un pic de invidie. Apoi veniră cuminți și se așezară în spatele Feyei, care se ridică și începu să zboare, să se învârtă și să se răsucească în aer, de parcă ar fi făcut asta de când lumea! Cu fiecare bătaie a aripilor, mai ieșea câte o zână din colibă să se minuneze de îndrăzneala Feyei și de curajul ei.

     - Vă mulțumesc tuturor, începu ea emoționată. Abia acum îmi dau seama că înainte chiar nu meritam să am aripi. Îți mulțumesc, mamă. Tu m-ai învățat ce înseamnă răbdarea. Aveai dreptate, bunico: Pădurea Candorii chiar m-a făcut o zână mai bună. Într-adevăr, acolo sunt toate răspunsurile.

 

Întorcându-și apoi privirea către Oracol, continuă:

    - ... iar ție îți mulțumesc pentru cele 3 lecții ale bunătății. N-aș fi aflat niciodată ce e cu adevărat important în viață, dacă nu te-aș fi întâlnit pe tine! 

     Și uite așa, zi după zi, până la sfârșitul veacului, Feya și-a folosit aripile doar ca să facă fapte bune. Se spune că încă mai zboară și azi pe lângă Pădurea Candorii, deasupra Copacului Visării, căutând zâne ca ea, pe care să le învețe că în viață, faptele bune se măsoară doar cu inima.

 

                                                 SFÂRȘIT