The Fairytale Studio

- născoceli cu voce tare -

The Fairytale Studio

- născoceli cu voce tare -

  Ascultă povestea:

 

 

 

 

 

Ilustraţie- Satmari Alexandra
Background muzical- Mattia Cupelli

  Citește povestea:

De când se știa, Zâna Mușeţel fusese mereu diferită de alte zâne.

Nu avea aripi, nici cel mai îmbietor parfum, nu i se reflecta vreun curcubeu în ochi și nici nu inspirase vreodată vreun poet ori pictor cu frumusețea ei.

 

Mușeţica, așa cum o numea mama ei, avea părul vâlvoi și nasul pistruiat, căci îi plăcea să se joace mereu în razele soarelui. Tot din cauza asta, avea obrajii un pic prea rumeni, parcă nici nu se potriveau cu fața ei palidă și sprâncenele groase. Uneori, și-ar fi dorit să fie ca restul zânelor, frumoase ca rupte din soare, diafane, cu aripi la care nu te puteai uita, de strălucitoare ce erau. Când oamenii citeau povești cu zâne, exact la ele se gândeau. Zâna Trandafir era roșie ca focul și cu un parfum îmbătător de dragoste, Zâna Panseluță era cunoscută în toată lumea pentru gingășia și frumusețea ei, iar de Orhidee să nu mai vorbim- Mușețica nici n-ar fi îndrăznit vreodată să o salute. În orice zare ai fi întors privirea, era câte o zână pe care Mușețica o admira. Despre ea, însă, nu avea niciodată vreun cuvânt de laudă. Nu era un secret ca Mușețica nu se plăcea deloc, toate zânele știau asta. Și pentru ca ea nu se iubea, nici ele nu făceau vreun efort să o placă. Nici antipatică nu le era. Era, pur și simplu, invizibilă.

 

Zâna Mușețel se obișnuise deja cu asta și nu se mai întrista. Intrase în rutina ei să stea singură cât era ziua de mare, iar seara să privească stelele tot singură. De ceva vreme însă, începuse să se gândească tot mai des la rolul ei în lumea zânelor- flori. Evident, în primul rând o zână- floare trebuia să fie frumoasă, colorată, să îți sară în ochi de departe. Apoi, trebuia să aibă o mireasmă care să te facă să nu mai pleci. Să înfrumusețeze curțile, grădinile. Unele mirese își făceau buchete cu ele și le duceau la petreceri, unde dansau și zburau prin aer, iar domnișoarele se înghesuiau toate să le prindă. Cum Mușețica nu avea toate astea, începuse să se întrebe dacă ea era cu adevărat o zână.

 

Toate zilele îi erau la fel, până într-o bună zi, ceva se schimbă. O fetiță blondă cu ochi înstelați și nas pistruiat, exact ca al ei, o găsi și exclamă bucuroasă:

- Doamne, ce frumos! O floare de mușețel!

Mușețica se emoționă peste măsură. Cum, cineva o observase pe ea înaintea Zânei Trandafir și Orhidee? Cineva credea că ea e frumoasă? Șirul gândurilor îi fu întrerupt de fetița blondă, care cât ai clipi o smulse din locul unde stătea și plecă cu ea în mână.

 

 

Când credea că totul se sfârșise, Mușetica ajunse în noua ei casă. Îi plăcea mai mult aici. Fetița blondă o puse într-un pahar cu apă, pe masa din bucătărie, unde pe înserat se scălda în ultimele raze ale soarelui. Noaptea, fetița dispărea, dar nu o deranja. Mușețica era obișnuită să privească stelele singură.  

 

Nu rezistă însă mult aici, căci începea să se simtă tot mai slăbită. Nu mai avea nicio vlagă, parcă nici soarele n-o mai ajuta. Fetița blondă o luă atunci din apă și o așeză, cu grijă, pe o bucată de ziar, în pervazul ferestrei. Mușețica se obișnui repede cu noua situație, căci îi plăcea și aici- putea privi pe fereastră toată ziua, cum se plimbau norii pufoși pe cer, cum apărea curcubeul după ploaie și, bineînțeles, cum sclipeau stelele noaptea. Și, cum știm cu toții că noaptea e un sfetnic bun, Mușețica iar nu dormea și se gândea la scopul ei. Oare trebuia să facă ceva măreț? Să ajute pe cineva? Oare dacă își găsea scopul, lumea ar fi iubit-o ca pe Zâna Trandafir?  

 

În curând, locul de la geam fu înlocuit cu o cutie de lemn. Mușețica se simțea bine aici și nu se plângea, căci era pusă într-un sertar, unde era mereu noapte. Așadar, avea mai mult timp să se gândească la scopul ei. Trecu ceva timp până să o mai vadă pe fetița blondă, dar măcar o auzea. Într-o bună zi, însă, glasul fetiței nu se mai auzi deloc. În schimb, cutia în care se afla Mușețica fu scoasă la lumină de mama ei. Femeia o luă cu grijă și o puse într-o ceașcă cu apă clocotită. Mușețica se temu la început, dar după câteva secunde își dădu seama că apa nu îi făcea rău. Se simțea ca și când ar mai fi făcut asta. Ba chiar îi plăcea în ceașcă!   

 

O revăzu în curând și pe fetița blondă, iar cuvintele mamei ei i se întipăriră în minte pentru totdeauna:

- Haide, bea ceaiul de mușețel și te vei simți mai bine!

Mușețica fu atât de bucuroasă, că îi venea să sară din ceașcă, nu altceva!

- Știam eu că am un scop! exclamă ea. Vedeți voi, scopul Zânei Mușețel n-a fost niciodată să fie cea mai frumoasă, parfumată peste măsură sau să stea în buchetul vreunei mirese. Scopul ei era să ajute oamenii, cel mai frumos scop dintre toate, căci frumusețea trece repede, dar bunătatea rămâne.  

 

Da, de când se știa, Zâna Mușețel fusese mereu diferită de alte zâne!